Plangem, suferim.. pentru ce?
Ahh sunt atat de nervoasa, revoltata, suparata..
Ma duc cu gandul la "prima mea dezamagire amoroasa" si imi vine sa-mi dau cu ceva in cap!
Dragoste, iubire?!
Vorbim despre aceste doua cuvinte ca si cum am stii ce inseamna cu adevarat. Ajungem sa spunem "te iubesc" mult prea repede si cu prea multa usurinta.
Da, intr-adevar stim ce inseamna, definitia din Dex toata lumea o poate cauta si memora.
Dar nici la dragostea pe care o simti fata de parinti/frati/surori nu ma refer, de fapt cred ca de acest sentiment toata lumea este constient, chiar si cei care au fost raniti de respectivii dar incearca sa ascunda.
Nu, ma refer la ceea ce credem noi ca este dragostea adevarata, fluturii aceia pe care ii simtim in stomac in momentul in care zarim pentru prima data persoana care ne-a dat peste cap, cea care ne face sa credem ca o iubim, pana in momentul in care ne lasa balta, suferind pana o noua persoana va aparea in viata noastra.
Suna cunoscut?
Stateam si ma gandeam cum am putut sa cred ca am iubit toate acele persoane, cand pentru niciuna dintre ele nu am simtit mai mult de o atractie fizica, atractie fata de personalitatea ei, afectiune sau poate chiar, cum spune Loredana Groza in "Sexting" - "limerence". Un singur raspuns mi-a venit in minte si anume faptul ca parintii mei nu au fost exemplul care trebuia sa ma lumineze in materia dragostei, nu au fost acele persoane indragostite; dragostea lor nu a crescut odata cu mine ci s-a terminat cand inca eu eram prea mica pentru a intelege ceva.
Ma intristeaza faptul ca am realizat prea tarziu ca am suferit pentru nimic, ca ceea ce am simtit nu era ceea ce parea a fi, ca am pierdut timpul degeaba. Si da, poate imi placea sa cred ca iubesc si sunt iubita, dar hai sa fim seriosi, vremurile s-au schimbat, majoritatea vor doar sa-si bata joc sau aventuri fara pic de sentiment, nu mai este ce era odata.. cand matusa mea la 17 ani l-a adus pe unchiul meu acasa pentru a-l prezenta bunicilor mei spunandu-le "el este barbatul vietii mele", cand unchiul meu a facut atatea sacrificii pentru ea, a acceptat si faptul ca nu aveau voie sa se vada in afara programului facut de bunicul meu, dar asa erau vremurile, sau poate atat de mare era iubirea lui inca de la inceput, dar totul a meritat, acum, dupa 20 de ani sunt casatoriti, fericiti, au doi baieti minunati si, chiar daca greutatile vietii ii lovesc si pe ei destul de des, se iubesc la fel ca in prima zi.
Asta este iubire, dragostea adevarata, nu fiecare dezamagire pe care noi o transformam intr-un fenomen supranatural.
But hey, that's just my humble opinion. :)




